2. Ce este hepatita C?

Hepatita C - Informatii Generale

* Ce este Hepatita C
* Perioada de incubatie pentru VHC
* Simptome Hepatita C
* Transmiterea Hepatitei C
* Tratament Hepatita C
* Prevenire Hepatita C

CE ESTE HEPATITA C?

Hepatita C este o afectiune a ficatului cauzata de un virus de tip ARN ce este transmis in principal prin sange in timpul transfuziilor, al utilizarii drogurilor injectate si uneori prin contact sexual neprotejat. Exista 6 tipuri de genotipuri ale virusului hepatic C identificati pana in prezent, cel mai frecvent fiind genotipul 1.

Virusul hepatic C poate cauza atat forma acuta, cat si pe cea cronica a hepatitei, si e cea mai frecventa forma de hepatita dupa cele A si B. Spre deosebire de virusul hepatic B, virusul C produce afectiune cronica intr-un procent mult mai mare: 80% dintre adultii infectati cu virusul hepatic C vor produce o afectiune cronica (comparativ cu doar 5-10% dintre cei infectati cu virusul B).

Forma acuta a hepatitei C se refera la primele 6 luni de la infectarea cu VHC. Interesant este ca mai putin de o treime dintre pacientii infectati experimenteaza simptome nespecifice precum inapetenta, oboseala, durere abdominala, icter si simptome pseudo-gripale, simptome care rareori conduc la o diagnosticare corecta cu hepatita C. Persistenta VHC pe o perioada mai lunga de 6 luni, implica o afectiune hepatica cronica. Ca si faza acuta, faza cronica este de asemenea asimptomatica, boala fiind de cele mai multe ori descoperita accidental.

CRONOLOGIA ETAPE HEPATITA-C

Statisticile releva faptul ca peste 80% dintre persoanele infectate cu virus hepatic C vor dezvolta hepatita cronica. Dintre acestia, daca afectiunea ramane netratata, aproximativ o treime vor dezvolta ciroza hepatica in mai putin de 20 de ani de la infectare, o alta treime vor progresa catre ciroza in aproximativ 30 de ani de la infectarea cu virusul hepatic C, si la o ultima treime progresia spre ciroza este atat de lenta, incat este putin probabil sa dezvolte aceasta afectiune in timpul vietii.

EVOLUTIA NATURALA A A HEPATITEI CRONICE -C
Hepatita C – o scurta istorie

Desi virusul hepatic C a ramas neidentificat pana in 1988, existenta lui a fost remarcata inca din 1974 cand un grup de cercetatori a demonstrat ca cele mai frecvente hepatite ce aparea dupa transfuzii era cauzate de un “non A non B” virus hepatic (NANBH). In ciuda eforturilor sustinute, virusul nu a putut fi identificat timp de peste un deceniu, primul articol despre virusul hepatic C aparand in 1989.
Hepatita C - perioada de incubatie si de contagiune

Virusul hepatic C are o perioada de incubatie ce variaza intre 14 si 180 de zile (mediu – 45 de zile). Majoritatea persoanelor infectate cu virusul hepatic C nu manifesta nici un fel de simptome, iar putinii care totusi prezinta simptome, sunt rareori diagnosticati cu hepatita C. Acest fapt se intampla din cauza ca simptomele ce apar – anorexie, oboseala, durere abdominala, icter, iritatii cutanate, manifestari pseudo-gripale – sunt de obicei asociate cu alte afectiuni. Persoanele care sufera de hepatita C cronica prezinta un risc mai ridicat de evolutie catre ciroza si cancer hepatic.

HEPATITA-C ,SIMPTOME

Ca si hepatita B, infectia hepatica cu virus C nu prezinta de obicei simptome specifice. Foarte putini pacienti manifesta simptome pseudo-gripale asociate cu pierderea in greutate, oboseala, dureri musculate, iritabilitate, greata, anorexie si icter in faza activa a hepatitei C (aceasta apare intre 2-26 saptamani de la infectare).

Simptomatologia specifica (ce apare in hepatita C cronica) presupune:

* hepatomegalie
* splenomegalie
* steluţe vasculare
* ginecomastie

HEPATITA-C,TRANSMITERE

Hepatita C apare atunci cand sange infectat cu virusul hepatic C intra in organismul unei persoane sanatoase. De asemenea, poate aparea ca urmare a contactelor sexuale neprotejate (fara o bariera din latex), si de asemenea, mai rar, de la mama infectata catre copil in timpul nasterii.

Exista cateva grupuri care sunt prezinta un risc ridicat de a contacta hepatita C:

* persoane care au suferit transfuzii de sange sau transplanturi de organe;
* persoane afectate de hemofilie (peste 60% din cazuri)
* utilizatori ai drogurilor injectate;
* personal al spitalelor;
* copii nascuti din mame infectate cu virusul hepatic C;
* familii ale persoanelor infectate;
* persoane cu parteneri sexuali multipli;
* adepti ai tatuajelor si a piercingurilor numeroase.

HEPATITA-C.TRATAMENT

Tratamentul afectiunii hepatice C are ca scop primar vindecarea – adica eradicarea completa a viruslui, si implicit, cresterea calitatii vietii. Obiectivul secundar este de a opri evolutia catre ciroza si cancer hepatic, acolo unde vindecarea nu este posibila.

Tratamentul cuprinde trei aspecte:

1. o dieta echilibrata,de preferat fara fara grasimi si prajeli– sunt recomandate evitarea alcoolului si curele cu vitamina E;
2. vaccinarea – impotriva virusului hepatic A, a virusului hepatic B si, anual, impotriva gripei, intrucat suprainfectia cu acestea pot cauza complicatii fatale;
3. medicatia antivirala.

REACTII ADVERSE ALE TRATAMENTULUI CU INTERFERON


Anorexie, vărsături, diaree, dureri abdominale
Tiroidită, hipotiroidie, hipertiroidie
lipsă de concentrare, insomnie, instabilitate psihica
Depresie, suicid, delir, psihoze
Tuse, dispnee de efort, faringită
Tulburari cardiace
Eruptii cutanate, prurit, inflamatie la locul injectiei
Psoriazis, lichen plan,
vitiligo
Anemie, leucopenie, trombocitopenie
Epilepsie, neuropa tie,
polimiozită
EFECTE ADVERSE ALE TRATAMENTULUI CU RIBAVIRINA:

* nonsevere: tuse, dispnee de effort, insomnie, eruptie cutanata, prurit;
* severe: anemie hemolitica, teratogenicitate;

HEPATITA -C,PREVENIRE

Nu exita vaccin impotriva virusului hepatic C. De vreme ce acest virus hepatic este raspandit in special prin sange, singura metoda de a preveni imbolvanirea este aplicarea unor masuri riguroase de igiena personala si de sanatate, in general:

* evitarea drogurilor injectabile, a acelor sau a seringilor folosite;
* evitarea utilizarii de catre mai multe persoane are unor intrumente care ar putea avea sange infectat cu virusul hepatic C pe ele: aparate de ras, periute de dinti etc.;
* evitarea efectuarii de tatuaje sau piercinguri in locatii dubioase, care nu prezinta incredere.
* utilizarea corecta a prezervativelor de cate ori facem sex cu un partener instabil;

Infectia cu HCV. Hepatita C

Hepatita C este o boala caracterizata de inflamatia ficatului si in multiple cazuri de leziuni permanente ale tesutului hepatic. Hepatita poate fi provocata de diferiti factori, precum boli infectioase, intoxicatii chimice, medicamente sau alcoolul. In cazul hepatitei virale sunt implicate cel putin sase tipuri de virusuri: virusul hepatitei A (HAV), virusul hepatitei B (HBV), virusul hepatitei C (HCV), virusul hepatitei D (HDV), virusul hepatitei E (HEV) si virusul hepatitei G (HGV). Noi dovezi stiintifice sugereaza existenta altor virusuri hepatice inca neidentificate.

Cele mai comune tipuri de hepatita virala sunt hepatitele A, B si C. Atat hepatita B cat si hepatita C pot provoca leziuni serioase, permanente, la nivelul ficatului si in multe cazuri chiar moartea. Identificarea virusului hepatitei C în 1989 a rezolvat un mare mister. Pana in acel moment erau cunoscute multe cazuri de pacienti cu hepatita aparent de origine virala. In schimb, in urma examinarii, acesti pacienti au fost gasiti negativi pentru virusurile hepatitei A si B. Boala de origine necunoscuta era denumita hepatita non-A, non-B. In 1990 a fost pus la punct un test pentru identificarea indivizilor infectati cu hepatita C si s-a demonstrat ca virusul hepatitei C este implicat în majoritatea cazurilor de hepatita non-A, non-B. Spre deosebire de alte tipuri de hepatita, peste 80% din totalul infectiilor cu HCV se cronicizeaza si se soldeaza cu afectiuni la nivelul ficatului. Impreuna cu hepatita B, hepatita C reprezinta cauza a 75% din totalul bolilor de ficat în întreaga lume.

Raspandirea infectiei cu virusul hepatitei C. Click pentru marire Deoarece simptomele infectiei cu HCV sunt usoare sau absente in etapele timpurii, hepatita C nu este de obicei diagnosticata decat in etapele cronice, tarzii. Având in vedere, ca din momentul infectiei si pâna la aparitia leziunilor la nivelul ficatului este nevoie de cele mai multe ori de un timp indelungat (chiar si 20 ani), adevaratul impact al acestei infectii asupra populatiei este in crestere odata cu trecerea timpului. Din acest motiv infectia cu HCV poarta denumirea de "infectie silentioasa". Se presupune ca, la nivel mondial exista peste 200 milioane de oameni infectati cu virusul hepatitei C. Numarul persoanelor cu hepatita C este de cateva ori mai mare decat numarul persoanelor infectate cu HIV. Acest fapt face din hepatita C una dintre cele mai mari amenintari pentru sanatatea populatiei. Inca nu exista un vaccin impotriva hepatitei C.

Tratament

MASURI GENERALE SI TRATAMENTUL HEPATITEI C

Hepatita C este o boală tratabilă! Printr-un tratament adecvat, boala poate fi stopata. La multi bolnavi, analizele (transaminazele) se normalizeaza si dispare multiplicarea virusului.

Exista doua tipuri de medicamente utilizate pentru tratarea hepatitei C: interferonii alfa si ribavirina. Tratamentul se administrează exclusiv la indicatia şi dupa prescriptia medicului.

Interferonii alfa sunt proteine naturale din organismul uman , care luptă împotriva infecţiilor virale. Întrucât organismul nu poate produce singur suficient interferon pentru a lupta împotriva virusului hepatic C, cantitatea de interferon trebuie suplimentată prin administrarea medicaţiei specifice.

Tratamentul preventiv, cu un vaccin specific, ramane, in continuare, doar "o mare promisiune", actualul vaccin antihepatitic nefiind eficient in cazul virusului hepatitic C.
Acest organ minunat, ficatul, laboratorul organismului nostru, ce indeplineste peste 500 de functii, trebuie (inca din primii ani de viata) ocrotit, ferindu-l de grasimi, substante toxice, alcool s.a., pentru a rezista la agresori (virusi tot mai numerosi si mai agresivi). Tot ce rezulta din digestie, substante bune si rele, trece prin ficat, care in infectiile viral-hepatice se afla in mare suferinta. Volumul de mancare trebuie redus la maximum, fapt ce impune in consecinta repaus fizic si intelectual (adaptat la un aport caloric redus).

Renuntarea la alcool: ultimele cercetari au stabilit fara dubii ca oprirea consumului de alcool incetineste agravarea hepatitei C. (Consumul de alcool, fie doar bere ori vin, la bolnavii tratati cu Interferon diminueaza eficacitatea acestui tratament foarte costisitor!)

Reducerea consumului de cafea si de tutun este o masura ce se bazeaza pe o ampla documentare si in cazul hepatitei C.

Din toate cele aratate mai sus, se intelege ca, in prezenta acestei infectii, bolnavul trebuie sa se adapteze la un anumit regim de viata si alimentatie, ca parte integranta a tratamentului.

Un caz aparte il reprezinta femeile infectate cu virusul hepatic C, care trebuie sa constientizeze faptul ca virusul, ca si tratarea bolii, influenteaza fertilitatea, sarcina si sanatatea viitorului fat. Decizia, in cazul lor, este strict medicala, intreruperea sarcinii fiind, adeseori, un imperativ.

Exista cateva lucruri care pot imbunatati starea sanatatii dvs. si va pot ajuta sa invingeti hepatita C:

- mentinerea unei diete sanatoase
- reducerea drastica a folosirii alcoolui si a tutunului
- odihna
- practicarea exercitiilor fizice cu regularitate (mersul pe jos sau inotul)

Cum puteti preveni infectarea cu virusul hepatitei C

1. Nu folositi obiecte de igiena personala - aparatul de barbierit, periuta de dinti, trusa de manechiura sau penseta – pe care le folosesc si alte persoane.
2. Evitati contactele sexuale intamplatoare neprotejate.
3. Daca doriti sa va faceti tatuaje sau piercing, este indicata vizitarea unui specialist autorizat, care sa garanteze utilizarea instrumentarului steril.
4. Atunci cand vi se administrează tratament injectabil, verificaţi întotdeauna utilizarea instrumentarului steril
5. Daca faceti parte din personalul medical autorizat, protejati-va intotdeauna prin purtarea de manusi chirurgicale si evitati ranirea accidentala prin inteparea cu ace sau taierea cu instrumentar medical folosit si nesteril. In cazul unui astfel de accident, incercati sa va faceti cat mai repede testul pentru depistarea virusului hepatic C.
6. În situatia nedorita a consumului de droguri injectabile, ar trebui evitata utilizarea in comun a seringilor

Caracteristica structurală şi organizarea ficatului îi permite să îndeplinească roluri vitale în reglementarea, sintetizarea, stocarea, secretarea, transformarea şi descompunerea diferitelor substanţe în organism. În plus, capacitatea ficatului de a-şi regenera ţesuturile pierdute ajută la menţinerea acestor funcţii chiar şi în faţa unor afecţiuni moderate.

Funcţii hepatice
Organismul depinde de ficat pentru a efectua o serie de funcţii vitale şi deşi, nu există substanţiale suprapuneri, ele pot fi împărţite în trei categorii de bază: reglare, sinteză, precum şi secreţia de numeroase substanţe importante în menţinerea organismului la valori normale.
Depozitarea de substanţe nutritive importante, cum ar fi de glicogen (glucoza), vitamine şi minerale precum şi purificarea, transformarea şi curăţarea de resturi, medicamente şi toxine. Bolile sau leziunile traumatice poate reduce foarte mult capacitatea ficatului de a efectua aceste activităţi normale. Astfel, cele mai multe dintre manifestările clinice de disfuncţie hepatică provin din deteriorarea celulelor şi din insuficienţa capacităţilor hepatice normale.
De exemplu, hepatita virală provoacă distrugerea şi moartea hepatocitelor. În acest caz, manifestările pot include: sângerare crescută (din cauza sintezei factorilor de coagulare scăzută), icter (pigmentarea în galben, datorită nivelului de curăţare scăzut a bilirubinei), precum şi nivelurile crescute ale enzimelor circulante hepatice (transaminazele - eliberate din celulele hepatice moarte).
1. Celulele de reglare, sinteză, şi secreţie - hepatocitele - sunt celulele metabolice active care deservesc mai multe funcţii. De exemplu, acestea ia glucoză, minerale şi vitamine atât din vena portă cât şi din sângele sistemic şi le stochează. În plus, hepatocitele pot produce multe substanţe importante de care are nevoie organismul, cum ar fi factorii de coagulare ai sângelui, transportatorii de proteine, colesterol şi componentele bilei. Prin reglarea nivelurilor de substanţe sanguine, cum ar fi de colesterol şi glucoză, ficatul ajută la menţinerea homeostazei organismului.
a. Glucoza. Ficatul joacă un rol major în menţinerea concentraţiilor de glucoză din sânge, prin stocarea sau eliberarea de glucoză după cum este necesar.
b. Proteinele. Cele mai multe proteine (cu excepţia celor pentru anticorpi) sunt sintetizate şi secretate de către ficat. Una dintre cele mai abundente proteine serice este de albumina. Alterarea funcţiei ficatului, conduce la niveluri scăzute de albumină serică provocând edem – umflare - datorită acumulării de lichid în ţesuturi.
Ficatul produce, de asemenea, cele mai multe proteine responsabile pentru coagularea sângelui, numit coagulare sau factori de coagulare. În cazul în care sângele nu poate forma cheag datorită scăderii producţiei de aceşti factori, poate avea ca rezultat o sângerare excesivă.
c. Bila este un fluid verzui sintetizat de hepatocite şi secretat în conductele biliare. Ea este secretată de ficat pentru a fi depozitată temporar înainte de golirea vezicii biliare în intestinul subţire. Componentele majore ale bilei includ colesterol, fosfolipide, bilirubina (un metabolit de hemoglobină - de celule roşii sanguine) şi sărurilor biliare. Foarte important, sărurile biliare acţionează ca "detergenţi" ajutând la digestie şi la absorbţia grăsimilor alimentare. Deteriorarea hepatică sau obstrucţia unui duct biliar (de exemplu, litiaza biliară) poate duce la colestază - blocarea fluxului biliar, care cauzează sindrom de malabsorbţie a grăsimilor alimentare, steatoză hepatică şi icter .
d. Lipide. Colesterolul, un tip de lipide, este o substanţă găsită în membranele celulelor care ajută la menţinerea integrităţii fizice a celulelor. Ficatul sintetizează colesterol care este apoi ambalat şi distribuit organismului care va fi achiziţionat sau excretat în bilă pentru eliminarea din organism. Concentraţii crescute ale colesterolului în bilă pot predispune la formarea de piatră.
Alte lipoproteine, care sunt formate din colesterol, sunt trigliceridele care conţin acizi graşi, fosfolipide şi proteine. Lipoproteinele circulă în sânge şi transferă colesterolul şi acizii graşi (o sursă de energie) între ficat şi ţesuturile corpului. Cele mai multe boli de ficat nu afectează în mod semnificativ concentraţiile plasmatice ale lipidelor, cu excepţia bolilor colestatice, care pot fi asociate cu un nivel crescut.
2. Depozitarea. După cum s-a menţionat mai sus, ficatul este proiectat pentru a stoca substanţe importante cum ar fi glucoza (sub formă de glicogen). Ficatul înmagazinează vitaminele liposolubile (vitaminele A, D, E şi K), acid folic, vitamina B12 şi minerale, cum ar fi cupru si fier. Cu toate acestea, acumularea excesivă de anumite substanţe, poate fi dăunătoare. De exemplu, pacienţii care suferă de boala Wilson nu pot secreta cuprul în bilă în mod normal şi de obicei au un nivel scăzut de cupru în sânge. Nerepartizat cuprul se acumulează în ficat (conducând la ciroză) şi în sistemul nervos central (rezultând simptome neuropsihiatrice).
3. Purificarea, transformarea şi curăţarea. Ficatul elimină substanţele nocive (cum ar fi amoniac şi toxine) din sânge, le descompune sau le transformă în compuşi mai puţin dăunători. În plus, ficatul metabolizează hormonii şi medicamentele ingerate, în mai mulţi compuşi sau în compuşi mai puţin dăunători.
a. Amoniac. Ficatului converteşte amoniacul în uree, care este excretată în urină de către rinichi. În prezenţa unor afecţiuni hepatice severe, amoniacul se acumulează în sânge, atât datorită funcţiei de curăţare scăzută cât şi a scăderii capacităţii de a forma uree. Nivelurile crescute de amoniac pot fi toxice, mai ales la nivelul creierului şi poate juca un rol în dezvoltarea de encefalopatie hepatică.
b. Bilirubina. Bilirubina este un pigment galben format ca un produs degradare al celulelor roşii – hemoglobinei din sânge. Splina, care distruge celulele roşii vechi, eliberează bilirubina "neconjugată" în sânge circulând legată de albumină. Ficatul preia bilirubina eficient şi o modifică chimic în "conjugată", sau solubilă putând fi excretată în bilă. Creşterea producţiei sau scăderea funcţiei de curăţare a bilirubinei are ca rezultat icterul, o pigmentare galbenă a pielii şi a ochilor .
c. Hormonii. Având în vedere că ficatul joacă un rol important în modificările hormonale şi de inactivare, o boală cronică hepatică poate provoca dezechilibre hormonale. De exemplu, testosteronul - hormonul masculine şi estrogenul- hormonul feminin sunt metabolizate şi inactivate de către ficat. Bărbaţii cu ciroză, în special a celor care au abuzat de alcool, au un nivel crescut de estrogeni ce circulă în raport cu derivaţi de testosteron, ducând la feminizarea organismului.
d. Medicamentele. Aproape toate medicamentele sunt modificate sau degradate în ficat. În special, medicamente orale sunt absorbite de intestin şi transportate prin intermediul venei porte de circulaţie la ficat. Medicamentele sunt supuse într-un prim pas unui proces în care sunt modificate, activate sau inactivate, înainte ca acestea să intre în circulaţia sistemică sau pot fi lăsate nemodificate.
Alcoolul este în principal absorbit de către ficat şi prin acumularea produselor sale poate duce la distrugerea şi moartea celulelor.
La pacienţii cu boli hepatice, detoxifierea şi excreţia poate fi periculos afectată rezultând concentraţii prea mici sau prea mari de medicamente toxice metabolizate. Prin urmare, medicamentele trebuie să fie utilizate cu precauţie la pacienţii cu afecţiuni hepatice; aceşti pacienţi pot necesita doze mai mici de droguri.
e. Toxinele. Ficatul este, în general, responsabil pentru detoxifierea agenţilor chimici şi a otrăvurilor, indiferent dacă sunt ingerate sau inhalate. Bolile pre-existente de ficat pot inhiba sau modifica procesele de detoxifiere crescând astfel efectele toxice ale agenţilor chimici. În plus, expunerea la substanţe chimice sau toxine pot afecta în mod direct ficatul, variind de la disfuncţii uşoare până la severe şi care pun viaţa în pericol.
Sumar
De la poziţia sa, adăpostit în cavitatea abdominală, ficatul filtrează sângele atât din vena portă cât şi din circulaţia sistemică. Organismul depinde de ficat, de a regla, sintetiza, stoca şi secreta importante proteine şi substanţe nutritive şi de a purifica, transforma, curăţa substanţele toxice sau care nu sunt necesare. Pentru a îndeplini aceste funcţii, hepatocitele sunt organizate pentru contactul optim cu sinusoidele (care conduce la şi de la vasele de sânge) şi căile hepatobiliare. A special feature of the liver is its ability to regenerate, but this capacity can be exceeded by repeated or extensive damage. O caracteristică specială a ficatului este capacitatea sa de a regenera, dar această capacitate poate fi diminuată prin afecţiune repetată sau extinsă.

Mai jos este o listă de întrebări frecvente cu privire la hepatita C
1. Ce este hepatita C?
Hepatita C este o boală de ficat cauzată de virusul hepatitei C (VHC), care se găseşte în sângele persoanelor care au această boală. VHC este transmisă prin contact cu sângele unei persoane infectate. Odată expuse, 85% din persoanele infectate cronic, au o şansă de 15% de a dezvolta ciroză.
2. Ce analize de sânge sunt disponibile pentru a verifica dacă ai hepatită C?
Există mai multe analize de sânge care pot fi făcute pentru a determina dacă aţi fost infectat/ă cu VHC.
a) AntiVHC (anticorpi pentru a HCV)
b) test calitativ pentru a detecta prezenţa sau absenţa virusului (ARN VHC)
Acest test va fi raportat ca, fie prezent (pozitiv) virusul sau negative.
c) test cantitativ pentru a detecta suma (titru) de virus (ARN VHC)
Un singur test PCR pozitiv indică faptul că există infecţia cu VHC. Un singur test negativ nu dovedeşte că o persoană nu este infectată. Virusul poate fi prezent în sânge chiar dacă nu a fost găsit de către PCR. De asemenea, o persoană infectată, în trecut, care a recuperat poate avea un test negativ.
În cazul în care o persoană este suspectată de hepatita C şi PCR este negativ, testul ar trebui să fie repetat. Acest test va fi raportat ca o “încărcătură virală", determină cantitatea de virus prezent. Aceste încărcături virale devin foarte importante în timpul tratamentului, determinând răspunsul la tratament.
3. Poate exista un "fals pozitiv" la testul anti-HCV?
Da. Un test fals pozitiv înseamnă că testul arată ca şi cum acesta este pozitiv, dar este negativ. Acest lucru se întâmplă mai des la persoanele care au un risc scăzut pentru boala pentru care sunt testate. De exemplu, fals pozitiv antiVHC se întâmplă mai des la persoane, cum ar fi donatorii de sânge care prezintă un risc scăzut pentru hepatita C. De aceea, este important de a confirma un antiVHC pozitiv cu un test suplimentar.
4. Poate exista un "fals negativ" la testul anti-HCV?
Da. Persoanele cu infecţie timpurie nu au dezvoltat anticorpi la un nivel suficient de ridicat pentru care testul poate măsura. În plus, unele persoane pot avea un răspuns imunitar slab pentru test.
5. Cât timp după expunerea la VHC este nevoie pentru ca test anti-HCV să fie pozitiv?
Anti-HCV poate fi găsit în 7 din 10 cazuri atunci când simptomele încep şi aproximativ 9 din 10 cazuri în termen de 3 luni de la data primelor simptome. Cu toate acestea, este important de observat că multe persoane care au hepatita C nu au nici un simptom.
6. Cât timp după expunerea la VHC este nevoie pentru un test PCR pozitiv?
Este posibil să se găsească VHC, în decurs de una până la 2 săptămâni după ce a fost infectat cu virusul.
7. Cine ar trebui să fie testat pentru hepatita C?
• Persoanele care vreodată şi-au injectat droguri ilegale, chiar dacă au făcut-o cu mulţi ani în urmă sau numai o dată
• Persoanele care au fost tratate pentru probleme de coagulare cu un produs de sânge efectuat înainte de 1992
• Persoanele care au fost notificate că au primit de sânge de la un donator care mai târziu a testat pozitiv pentru hepatita C
• Persoanele care au primit o transfuzie de sânge sau transplant de organe înainte de 1992
• Pacienţii hemodializaţi pe termen lung
• Persoanele care au semne sau simptome de boală hepatică (de exemplu, teste anormale ale enzimelor hepatice)
• Cadrele medicale şi lucrătorii din sistemul de sănătate
• Copiii născuţi de femei cu VHC pozitiv
• Homosexuali de ambe sexe
8. Poţi avea enzime hepatice normale (de exemplu ALT/TGP) la hepatită cronică C?
Da. Este un lucru comun pentru persoanele cu hepatită cronică C de a avea un nivel al enzimelor hepatice care merg în sus şi în jos, cu perioade de revinire la normal sau aproape de normal. Unele persoane au un nivel al enzimelor hepatice care este normal de peste un an, dar ei pot avea o boală cronică hepatică. Dacă nivelul enzimelor hepatice este normal, persoanele ar trebui reverificate de mai multe ori pe o perioadă de la 6 până la 12 luni.
9. Cum ar putea o persoană să se expună la virusul hepatitei C? VHC este răspândit în primul rând prin contact direct cu sânge uman. De exemplu, este posibil să fi fost infectaţi cu VHC în cazul în care:
• Ţi-ai injectat droguri pe stradă, cu seringi care poate au avut sânge care conţinea VHC.
• Aţi primit sânge, produse din sânge, organe sau substanţe solide de la un donator de sânge care are/avea VHC.
• Aţi făcut dializă.
• Aţi fost/sunteţi cadru medical sau lucrător în asistenţa medicală şi aţi avut contacte frecvente cu sânge la locul de muncă, în special cu seringi sau ace de seringă.
• Mama ta a avut hepatită C.
• Ai făcut vreodată sex cu o persoană infectată cu VHC.
• Ai trăit cu cineva care a fost infectat cu VHC şi aţi folosit în comun aparate de ras, periuţe de dinţi care ar fi putut avea sânge pe ele.
10. VHC poate fi transmis prin contact sexual?
Teoretic da, dar acest lucru se întâmplă foarte rar.
11. VHC poate fi transmis prin sex oral?
Nu există nici o dovadă că VHC se transmite prin sex oral.
12. VHC poate fi răspândit în familie?
Da, dar acest lucru nu se întâmplă foarte des. În cazul în care VHC este transmis în famile este cel mai probabil datorită expunerii directe la sângele membrului infectat al familiei.
13. Care este probabilitatea, acum, ca o persoană să se poată infecta cu VHC prin sânge transfuzat sau produse din sânge? Mai puţin de 1 la un milion de unităţi transfuzate.
14. Ar trebui ca femeile gravide să fie testate mai des decât în mod obişnuit pentru anti-HCV? Nu. Femeile gravide nu au un risc mai mare de a fi infectate cu VHC decât celelalte. În cazul în care o femeie însărcinată are factori de risc pentru hepatita C, aceasta ar trebui să fie testată pentru anti-HCV.
15. Care este riscul ca femeile infectate cu VHC să transmită virusul la copil? Aproximativ 5 din 100 de copii născuţi. Acest lucru are loc la momentul naşterii şi nu există nici o metodă care poate preveni aceasta. Cei mai multi copii infectaţi cu VHC la momentul naşterii nu au simptome şi nu au probleme în timpul copilăriei. Mai multe studii sunt necesare pentru a afla dacă aceşti copii vor avea probleme cu virusul pe măsură ce înaintează în vârstă. Nu există tratamente sau orientări pentru tratamentul sugarilor sau copiilor infectaţi cu VHC.
16. În cazul în care o femeie are virusul hepatitic C poate alăpta?
Da. Nu există nici o dovadă că prin alăptare se transmite VHC. Mamele ar trebui să se abţină de la alăptat dacă au mameloanele crăpate sau sângerânde.
17. Când ar trebui copiii născuţi din mame cu virusul hepatitic C să fie testaţi pentru a vedea dacă au fost infectaţi la naştere?
Copiii nu ar trebui să fie testaţi pentru anti-HCV înainte de vârsta de 12-18 luni pentru că anticorpii VHC de la mamă pot dura până la această vârstă. În cazul în care se doreşte testarea înainte de vârsta de 12 luni, PCR ar putea să fie efectuat după vârsta de 1-2 luni.
18. Cum se poate o persoană infectată cu VHC să prevină transmiterea virusului la alţii? • Să nu doneze sânge, organe, ţesut sau material seminal.
• Să nu folosească în comun obiecte personale care ar putea avea sânge pe ele, cum ar fi periuţele de dinţi, de unghii, aparatura pentru stomatologie sau aparate de ras.
• Se pansează rănile şi ulceraţiile de la nivelul pielii.
19. Cum poate o persoană să se protejeze de infectarea cu virusul hepatitei C şi a altor boli răspândite prin contact cu sângele uman?
 Nu consumaţi droguri injectabile. Dacă nu vă puteţi opri, nu reutilizaţi seringile sau acele de seringă şi vaccinaţi-vă împotriva hepatitei A şi a hepatitei B.
 Nu folosiţi în comun periuţe de dinţi, aparate de ras sau alte articole de îngrijire personală.
 Dacă sunteţi cadru medical sau lucrător de asistenţă medicală, urmează întotdeauna măsurile de precauţie şi condiţii de siguranţă Vaccinaţi-vă împotriva hepatitei B.
 Luaţi în considerare riscurile pentru sănătate, dacă te gândeşti la obţinerea unui tatuaj sau body piercing.
 VHC se transmite rar prin contact sexual, dar aţi putea să vă infectaţi cu alte boli cu transmitere sexuală, aşadar ar trebui să folosiţi preservative.
 Ar trebui să vă vaccinaţi împotriva virusului hepatitic B.
20. Ce pot face persoanele cu VHC face pentru a proteja ficatul?
• Să nu consume alcool.
• Să meargă la medic în mod regulat.
• Să nu înceapă tratamente pe bază de plante, naturiste, alternative precum şi alte medicamente fără recomandarea unui medic.
• Să se vaccineze împotriva hepatitelor A şi B
21. Ce alte informaţii ar trebui să cunoască pacienţii cu hepatită C?
• Prin strănut, îmbrăţişare, tuse, hrană sau apă nu se răspândeşte virusul şi nici prin tacâmuri sau pahare.
• Persoanele cu VHC nu trebuie să fie excluse de la locul de muncă, şcoală, joacă, îngrijirea copilului sau alte servicii, pe baza statutului lor de infecţie cu VHC.
• Implicarea cu un grup de sprijin poate ajuta pacienţii să facă faţă hepatitei C.
22. Care sunt şansele de a face ciroză, cancer de ficat sau a muri, ca urmare a hepatitei C?
Din fiecare 100 de persoane infectate cu VHC:
• 75 - 85 persoane pot dezvolta hepatita cronică
• 15 persoane pot dezvolta ciroza după 20 până la 30 de ani
• Mai puţin de 3% pot muri ca o consecinţă a cronicizării, cancer la ficat (sau ciroză)
• Hepatita C este o indicaţie lider pentru transplanturi de ficat.

Hepatita C este o problema de sanatate ce a aparut dupa 1990, odata cu descoperirea acestui virus. Anterior acestei date exista notiunea de hepatita non-A, non-B. Reprezinta o problema importanta deoarece descoperim acum cazuri de hepatita cronica datorate unor transfuzii efectuate inainte de cunoasterea si testatrea acestui virus.

Epidemiologie

Infectia cu virusul hepatitic C ( VHC ) afecteaza actual ~ 170 de milioane locuitori in SUA si Europa, circa 75% din ei dezvoltand infectie cronica exprimata ca hepatita cronica, ciroza hepatica (20- 30%) sau carcinom hepatocelular. Desi prevalenta infectiei in populatia generala nu este foarte bine cunoscuta se identifica zone de endemie:

• redusa ( <2% ): America si Europa de Nord, Franta, sudul Braziliei, Australia;
  
• medie ( 2-5% ): Asia, nordul Braziliei, tarile sudice mediteraneene;
  
• inalta ( >5% ): Europa de Est, Africa;
  

Pentru ca infectia cu VHC sa se extinda este necesar sa existe sursa de infectie,caile de transmitere si masa receptiva. Sursa de infectie este reprezentata de subiectul viremic ( bolnav/donator de sange). Receptivitatea populatiei la infectie este generala avand in vedere ca nu exista o vaccinare impotriva hepatitei C. Transmiterea infectiei se face pe cale percutana, transfuzional sau
non-transfuzional, sau pe cale non-percutana, oculta. Transmiterea percutana transfuzionala. VHC a fost considerat la inceputul aniilor `90 responsabil de ~95% din hepatitele posttransfuzionale (HPT). Screeningul corect al sangelui a condus la o scadere dramatica a HPT, dar riscul se mentine in ariile de inalta prevalenta, in zonele in care nu s-a renuntat la donatorii platiti si in cele in care se lucreaza cu teste diagnostice neperformante. Riscul este crescut cand sunt necesare transfuzii masive si/sau iterative. Derivatele de sange obtinute din pool-uri plasmatice, in special concentratele factorilor de coagulare,prezinta un risc inerent de infectie.
Transmiterea percutana non-transfuzionala este responsabila de infectiile la toxicomani, hemodializati, personalul medical, pacienti cu interventii chirurgicale in antecedente, netransfuzati ca si de infectiile nozocomiale semnalate in serviciile oncologice/centrele de plasmafereza.
Transmiterea non-percutana/ oculta pare a fi de tip sexual si perinatal. Calea sexuala pare mai putin importanta decat se credea, dovada procentajul mic de infectii la homosexuali anti-HIV - urmariti
prospectiv. Infectia la partenerii heterosexuali ai pacientilor este rara. Transmiterea perinatala demonstrata se coreleaza cu titruri mari ale viremiei, dar este rara la nou nascutii din mame anti-HIV.
Masa receptiva este foarte larga, identificandu-se in ea grupe populationale cu risc si anume: personalul medical si paramedical din institutiile publice si private, toxicomanii, recipientii de sange sau
organe ( talasemici, hemofilici, operati pe cord deschis, transplantati renal, hemodializati, prostituatele, mai ales cei anti-HIV +.

Etiologie
Virusul hepatitic C a fost descoperit de catre Q.L. Choo ( 1988 ) siM.Houghton ( 1989 ) de la laboratoarele Emeryville, California, in colaborare cu B. Bradley de la CDC - Atlanta. Utilizand tehnici de clonare moleculara, descopera VHC la cimpanzeii infectati cu serul provenit de la bolnavii cu hepatita non-A, non-B. VHC este un virus ARN liniar, monocatenar, cu polaritate pozitiva, alcatuit din 9500 de nucleotide a carui genom este organizat similar cu cel al flavivirusurilor si pestivirusurilor. HCV constituie propriul gen in familia Flaviviridae. Genomul HCV contine un singur cadru deschis de citire care codeaza o poliproteina virala de ~3000 de aminoacizi.
Capatul 5’ al genomului este alcatuit dintr-o regiune netradusa adiacenta genelor pentru proteinele structurale, miezul nucleocapsidic proteic si doua glicoproteine de invelis, E1 si E2/NS1, regiunea
netradusa de la capatul 5’ si gena pentru miez sunt foarte bine conservate in genotipuri,dar proteinele de invelis sunt codate in regiunea hipervariabila, care variaza de la un izolat la altul.Aceasta
permite virusului sa evite mecanismele imunologice ale gazdelor indreptate impotriva proteinelor accesibile din invelisul viral. Capatul 3’ al al genomului contine genele pentru proteinele nonstructurale.
Au fost identificate, prin secventializare a nucluotidelor, cel putin 6 genotipuri distincte ale HCV precum si subtipuri ale genotipurilor. Datorita deosebirii izolatelor HCV in cadrul genotipului sau subtipului si la aceeasi gazda, este imposibila definirea unui genotip distinct, aceste diferente intragenotipice referindu-se la termenul de semispecie. Diversitatea genotipica si a semispeciilor HCV, rezultand din rata inalta de mutatie a acestuia, interfereaza cu imunitatea efectiva umorala.
Au fost pusi in evidenta anticorpi neutralizati ai HCV, dar ei tind sa aiba o viata scurta si infectia cu HCV nu induce imunitate durabila fata de reinfectia cu diferite izolate virale sau chiar fata de acelasi
izolat viral. Ca urmare, nici imunitatea heterologa nici cea homologa nu se dezvolta dupa infectia acuta cu HCV. Unele genotipuri HCV au o distributie universala, in timp ce altele sunt limitate la anumite zone geografice. In plus, au fost semnalate diferente patogenice si in raspunsul la terapia antivirala a genotipurilor; oricum impactul biologic al diferentelor genotipurilor si semispeciilor ramane incomplet elucidat.

Hepatita C - Patogenie
Patogenia HC tip C, desi necunoscuta, este probabil, rezultanta conflictului intre agresivitatea virala, exprimata ca efect citopatic, si raspunsul imun al organismului la agresiune, probabil de tip citotoxicitate directa.



Localizarea virala. Detectia ARN VHC prin hibridizare in situ si PCR a demonstrat prezenta ARN in citoplasma hepatocitara si rareori nuclear/perinuclear sau in alt tip de celula decat hepatocitul. Celulele infectate cu dispozitie periportala/acinara sunt situate langa ariile de piecemeal/spotty necrosis si sunt mai numeroase in infectia tardiva (hepatita periportala sau ciroza). Localizarea virala (cu mari variatii de la un acin la altul) demonstraza ca acinii ARN VHC + au majoritetea hepatocitelor infectate cu cel putin 20 de copii virale/celula si aceiasi acini au activitate maxima inflamatorie.

Reactiile inflamatorii. In HC tip C s-au evidentiat histologic frecvent: foliculi limfoizi portali, leziuni de ducte biliare, steatoza hepatica si prezenta corpilor Mallory. Foliculii limfoizi din spatiile porte sunt de tip B, activi, cu o mixtura de limfocite T periferic. Se identifica anterior aparitiei cirozei, in aceasta din urma fiind inlocuiti de agregate limfoide demonstrand fenotipul T si dispuse in septuri conjunctive. In privinta necroinflamatiei, se constata ca limfocitele periportale din jurul foliculilor B sunt reprezentate egal de CD 4+ si CD 8+, primele dominand in zonele de piecemeal, ultimile in zonele de spotty necrosis, alaturi de limfocitele T de memorie. Predominanta limfocitelor CD4+ sugereaza postura de pacient/martor la un proces inflamator autoimun. Celule Tc au fost gasite asociate hepatocitelor apoptoice Fas + / core + in ariile de piecemeal necrosis. Aceste limfocite recunosc epitopi core si de invelis.

Raspunsul la terapie. Observatii asupra tratamentului cu alfa/ beta- IFN in hepatitele acute C au demonstrat reducerea progresiei la cronicitate. Responsivii si-au redus nivelul de AT, inflamatie portala/acinara, numarul de celule CD 8+ intraacinare si imunopozitivitatea histologica pentru antigenele VHC, ca si nivelurile serice/hepatice ale ARN VHC. Nu s-a remarcat reducerea fibrozei decat intr-un numar redus de cazuri si in grad limitat. De aici reiese ca reducerea activitatii bolii este datorata lizei celulelor infectate indusa de IFN mai degraba decat imunomodularea.

Bolile asociate cu Hepatita C
Coinfectia virala hepatitica. Infectia combinata VHC si VHB este relativ frecventa, avand implicatiiimportante asupra replicarii celor doua virusuri si severitatii bolii.

• VHC inhiba replicarea VHB mai mult decat invers. Pacientii cu hepatita cronica B aflati in faza replicativa sunt uzual negativi pentru ARN VHC seric, care este prezent doar in ficat. Ei fac o forma mai severa de boala decat pacientii infectati cu VHC care nu au in ser AND VHB. La pacientii infectati cu VHD, coinfectia cu VHC este rar intalnita.
  
• Infectia cu VHC si HIV. Evolutia acestei asocieri virale nu difera prea mult de cea a infectiei singulare cu VHC, diferenta fiind determinata mai degraba de evolutia si consecintele infectiei cu HIV, decat de evolutia HC tip C spre decompensare si deces.
  
• Autoimunitatea si VHC. La pacientii cu HC tip C au fost detectati cu o prevalenta mai mare anumiti autoanticorpi si markeri autoimuni. Infectia cu VHC se asociaza cel mai frecvent cu hepatita
  autoimuna tip 1, cu anticorpi antinucleari prezenti ( AAN+ ) si anticorpi antifibra musculara neteda prezenti ( AAFMN+ ); si cu hepatita autoimuna tip 2, cu anticorpi antimicrosomali hepatici si
  renali de tip 1 ( anti-LKM1 ).
  
• Asocierea alcool – infectie VHC este frecventa si creste riscul de cancer hepatocelular. Virusul hepatitic C are sanse mai mari de a fi gasit la pacientii cu boala hepatica alcoolica severa. Leziunile histologice vadesc participarea celor 2 agenti etiologici. Alcoolul creste replicarea virusului hepatitic C, dar mecanismul nu este cunoscut. Abstinenta de la alcool conduce la ameliorarea hepatopatiei.
  
• Crioglobulinemia mixta este gasita frecvent la pacientii cu infectie cu virus hepatitic C, dar la o parte dintre acestia este asimptomatica, manifestandu-se ca artralgii, prurit si rar ca sindrom Reynaud, purpura, neutropenie sau glomerulonefrita.
  
• Sialadenita si tiroidita au fost decelate la o parte din pacientii infectati cu virusul hepatitic C. Porfiria cutanea tarda este o boala metabolica datorata reducerii activitatii uroporfirinogen-decarboxilazei hepatice care este responsabila de conversia uro- in coproporfirinogen. Factorii exogeni ca alcoolul, incarcarea cu fier sau infectia cronica cu virus hepatitic C conduc la demascarea afectiunii.
  

Istoria naturala a infectiei cu VHC. Infectia acuta VHC evolueaza in majoritatea cazurilor asimptomatic. Aspectul de hepatita acuta fulminanta este rar intalnit. Boala poate imbraca o forma acuta severa atunci cand infectia se grefeaza pe fondul unei hepatopatii cronice necunoscute, cand se produce o coinfectie VHB-VHC sau la primitorii de transplant hepatic. Evolutia este marcata de procentul mare al cronicizarii bolii hepatice ( 70-80% ) si de dezvoltarea cirozei ( 20%) dupa un interval mediu de 3 decenii.
Carcinomul hepatocelular ( 3-4% ) si ciroza explica marea majoritate a deceselor la cei cu hepatita de aceasta etiologie. Factorii de prognostic negativ privind rapiditatea progresiei bolii sunt: genotipul
I b, nivelul ridicat al viremiei si gradul diversitatii genetice a virusului, transmiterea transfuzionala a VHC, imunodeficienta, coinfectia cu VHB sau HIV si consumul abuziv de alcool.

Tablou clinic
Tabloul clinic al hepatitei c este cel mai adesea sters sau absent. Un semn destul de caracteristic este astenia persistenta, nejustificata de efortul fizic sau psihic depus; alte manifestari clinice sunt reprezentate de fatigabilitate, inapetenta, mialgii, dureri in hipocondrul drept. Uneori poate sa apara un sindrom dispeptic nesistematizat. Alteori, in hepatita C pot aparea manifestari extrahepatice, considerate ca expresie a unor tulburari imunologice: purpura trombocitopenica, artralgii, poliarterita nodoasa, crioglobulinemia mixta, sindromul Sjogren, tiroidita autoimuna, glomerulonefrita membranoasa, hepatita autoimuna si diverse manifestari cutanate de tip lichen plan, sialadenita, ulceratii corneene.

Diagnosticul pozitiv
Se suspecteaza o hepatita C la:

• pacient cu hepatita virala acuta cunoscuta, nerezolvata clinic/biologic in 6 luni;
  
• sabiect simptomatic si/sau modificari la examenul fizic si/sau TFH alterate,mai ales daca apartine grupelor populationale de risc;
  
• donator refuzat de centrele de donare, mai ales in prezenta AT crescute;
  
• pacient cu hepatopatie alcoolica;
  
• pacienti cu crioglobulinemie, porfirie cutanea tarda, etc.
  

Confirmarea vine din coroborarea datelor oferite de istoricul medical, examenul fizic, TFH, biopsie hepatica si teste serologice virale.

Evolutia

Evolutia bolii este de lunga durata, considerandu-se ca timpul mediu de la infectie si pana la ciroza este de ~20 de ani, adeseori chiar mai mult. Evolutia depinde de prezenta si nivelul viremiei, genotipul viral, boli asociate, varsta, sexul. Remisiunea histologica spontana este neobisnuita. Procentajul de dezvoltare a cirozei pare sa creasca paralel cu durata urmaririi. Carcinomul hepatocelular apare in procentaj mai mare dacat in cazul infectiei cronice cu virus hepatitic B. Factorii influentand rata de progresie de la hepatita la ciroza include: varsta la momentul infectiei, modul de contagiune, durata infectiei, gradul leziunilor histologice la biopsia initiala, statusul imun al pacientului si genotipul viral.
Progresia bolii este variabila si nu totdeauna ordonata si secventiala. Pacientii pot evolua de la hepatita portala/periportala direct la cancer hepatocelular,fara a dezvolta ciroza hepatica, mai ales la cei infectati cu genotipul 1b. Ciroza hepatica nu pare sa conduca la insuficienta hepatica subfulminanta la toti pacientii. Majoritatea pacientilor cu infectie cronica cu virus C au histologie hepatica
anormala, dar sunt aparent sanatosi, iar cei care au TFH normale, pot avea leziuni histologice substantiale.Viremiile inalte si genotipul viral agresiv ( 1b ) ar fi implicate in evolutia mai severa si
prognosticul defavorabil al pacientilor.
Infectia cu virus hepatitic C posttransplant hepatic a fost recunoscuta dupa 1990 la aproximativ 25% din pacienti. Nivelul viremiei creste de peste 15 ori posttransplant. Evolutia transplantatilor reinfectati cu virusul hepatitic C este grevata de o supravietuire redusa, sesizabila dincolo de 3 ani de la transplant. Studiile histopatologice au relevat leziuni histologice pe grefon la aproximativ 50% din pacienti in primul an posttransplant. Exista un subset de pacienti transplantati, reinfectati precoce, cu boala agresiva survenind la mai putin de 6 luni posttransplant, care conduce la pierderea grefonului si exit (<5%).Nu se stie inca exact daca severitatea leziunilor pe grefon este rezultatul efectului citopatic viral sau raspunsului imun accelerat la pacienti imunodeprimati.

Complicatiile
Complicatiile posibile sunt: ciroza hepatica ( destul de frecvent ), hepato-carcinomul (cel mai adesea pe fond de ciroza), purpura, glomerulonefrita cu evolutie spre insuficienta renala cronica, precum si alte boli autoimune (tiroidiene, cutanate).

Tratament
Tratamentul hepatitei c cuprinde masuri generale si medicatie. Masurile generale pentru un astfel de bolnav cuprind un regim de viata apropiat de cel al unui individ normal. Activitatea fizica usoara (miscarea) nu va fi contraindicata. Repausul la pat in mod prelungit nu a dovedit a aduce beneficii. In formele usoare si moderate, bolnavul poate sa-si continue activitatea profesionala, mai ales in mesrii fara eforturi fizice deosebite. Se va contraindica in mod absolut consumul de alcool, datorita efectului sinergic hepatotoxic.
Dieta este apropiata de cea a unui individ normal, recomandandu-se aport suficient de proteine, vegetale si fructe. Administrarea de medicamente va fi contraindicata pe cat posibil, din cauza efectului hepatotoxic al multor medicamente. Medicamentele “hepatotrope” nu modifica evolutia bolii si nu au efect antiviral. Ele au mai mult un efect placebo, de aceea ele vor fi folosite discontinuu si cu discernamant. Se pot folosi: Essentiale forte, Endonal, Silimarina, Hepaton, Metospar,etc.

Medicatia antivirala reprezinta la ora actuala baza terapiei in hepatita C, efectuandu-se cu interferon, derivati ai acestuia si analogi nucleozidici- Ribavirina. Scopul tratamentului este cel al eradicarii VHC exprimat prin raspuns sustinut ( 24 – 48 saptamani de la sistarea tratamentului ): normalizarea aminotransferazelor si negativarea ARN VHC (PCR negativ), cu imbunatatirea tabloului histologic.

Interferonul
Interferonii (IFN) reprezinta un grup de glicoproteine produse de celulele nucleate stimulate viral sau prin inductori ce apartin clasei citokinelor; ei manifesta proprietati antivirale, imunoreglatorii si antiproliferative. IFN sunt desemnati ca alfa, beta si gama. alfa-IFN este produs de leucocite, limfocite B, fibroblastii indusi viral. Proteinele sale suntcodificate de o gena aflata pe cromozomul 9. In vivo alfa-IFN inhiba cresterea celulelor tumorale; stimuleaza activitatea celulelor NK, Tc, macrofagelor; are efecte antivirale, antibacteriene si antiparazitare;

• blocheaza resorbtia osoasa.
  
• beta-IFN este produs de fibroblasti. Proteina sa este codificata de o gena de pe cromozomul 9, iar receptorul sau este comun cu cel al alfa-IFN si este situat membranar. In vivo induce proteinele CMH I si II si produce cresterea beta2- microglobulinei serice, neopterinei, activitatii celulelor NK, activitatii 2,5 OAS in limfocitele periferice.
  
• gama-IFN este un produs al limfocitelor T si NK. Proteina sa este codificata de o gena de pe cromozomul 12. In vivo are actiune antivirala, antiparazitara si induce experimental boli autoimune (diabetul autoimun ).
  

IFN exercita actiuni biochimice si celulare directe si indirecte. Dupa legarea de receptorii membranari, actiunile directe sunt rapid initiate prin semnale trans-citoplasmatice, posibil mediate de produsii
metabolismului acidului arahidonic. Actiunile indirecte pot fi mai lente ca dezvoltare si dependente de interactiunea cu alte citokine si/sau factori de crestere.Efectul antiviral se explica prin inductia
oligoadenilat sintetazei ( OAS ) sau proteinkinazei P1 ( PKP1 ).
Tratamentul cu alfa-IFN se recomanda pacientiilor cu HC virala tip C, indiferent de varsta si existenta sau nu a unui episod HVA simptomatic, daca este demonstrata activitatea biologica (ALT anormale), probata serologic infectia ( anti-VHC + in teste ELISA de generatia a 3-a) sau/si viremia ( ARN VHC + ) si stabilita histologic existenta necroinflamatiei cel putin moderata/severa si nivelul mediu al fibrozei ( scor Knodell >6).

Contraindicatiile tratamentului antiviral cu interferon:

• orice boala hepatica diagnosticata in baza istoricului medical si confirmata morfologic, alta decat hepatopatia cronica virala: coinfectie HIV, hemocromatoza, deficit de alfa-1-antitripsina, boala Wilson, hepatita autoimuna, steatoza hepatica alcoolica la obezi, hepatita medicamentoasa.
  
• ciroza hepatica virala: decompensata cu icter, tulburari severe de coagulare, hipersplenism hematologic, varice esofagiene cu/ fara episoade de hemoragie variceala, ascita in antecedente/curenta, cancer hepato-celular asociat. pacient cu transplant renal, hepatic, cardiac.
  
• afectiuni cronice non-hepatice asociate: pulmonare - bronhopneumopatie cronica obstructiva; cardiace- angor pectoris instabil/ agravat, infarct miocardic recent, insuficienta cardiaca, hipertensiune arteriala, tulburari de ritm, purtatori de proteze valvulare/ stenturi coronariene in tratament anticoagulant; diabet zaharat dezechilibrat sau la pacient mai putin compliant sau cu acces dificil la un serviciu de boli de nutritie; hematologice-anemie hemolitica autoimuna, anemie aplastica, purpura trombocitopenica idiopatica; renale - insuficienta renala cronica; neurologice – traumatisme cranio -cerebrale in antecedente evoluand cu convulsii/ coma, epilepsie posttraumatica/ afectiuni convulsivante necesitand tratament cronic; psihiatrice - istoric de boala psihiatrica sau distimii curente, mai ales depresie;
  
• afectiuni imuno-mediate ( boala Crohn, rectocolita ulcero – hemoragica, lupus eritematos sistemic , sclerodermie, poliartrita reumatoida, psoriazis).
  
• sarcina si perioada de lactatie.
  
• alergii in antecedente/curente la droguri si alergie cunoscuta la albumina.
  

Precautii pe perioada de tratament.

• contraceptie riguroasa pe perioada tratamentului si 6 luni postterapeutic.
  
• renuntarea la consumul de alcool.
  

Principalele efecte adverse ale alfa - IFN sunt: minore/ modeste– sindrom pseudogripal, astenie, mialgii, cefalee/migrene, anorexie, greata, scadere ponderala, diaree, dureri abdominale, iritabilitate,
insomnii, alopecie, eritem cutanat, neutropenie, trombocitopenie; severe - depresie, delir, agitatie, criza epileptica, distiroidie, cardiopatie,manifestari autoimune.
Monitorizarea tratamentului. La initierea tratamentului cu alfa-IFN, pacientii vor avea un bilant complet care va permite argumentarea indicatiei terapeutice, evaluarea severitatii bolii hepatice,
excluderea altor maladii hepatice/extrahepatice asociate. In cursul perioadei de tratament, pacientii vor fi monitorizati spre a vedea eficienta acestuia si a semnala efectele adverse severe care impun
ajustarea dozei, intreruperea temporara/ definitiva a tratamentului.



Ritmul de supraveghere va fi lunar in cursul tratamentului, pentru ALT, AST, hemograma. ARN VHC ( PCR ) calitativ, exprimat ca ( + ) sau ( - ), testat cu Amplicor va fi reluat dupa 3 luni, preferabil printr-un test cantitativ de tip bDNA-Quantiplex si la 6 luni de la finele tratamentului. TSH va fi dozat la intervale de 3 luni. In perioada postterapeutica, bilanturile se vor face la 2 luni in primul semestru, ulterior la 3 luni pana la finele unui an de supraveghere, urmand apoi un bilant annual, timp de 3-5 ani. Factorii predictivi pentru raspuns terapeutic bun sunt urmatorii: varsta tanara ( sub 40 de ani ); absenta cirozei si un scor histologic mic al fibrozei; genotipul II sau III; incarcarea virala joasa ( sub 2 milioane copii/ml. ); sexul feminin.

Terapia combinata cu derivati ai interferonului- Peg Interferon si Ribavirina ( analog nucleozidic ) este standardul actual al terapiei hepatitei c. Peg Interferonul este un interferon pegylat, ceea ce
permite degradarea si eliminarea lenta a acestuia si deci posibilitatea mentinerii unui nivel plasmatic crescut chiar in conditiile administrarii lui saptamanale. Pegylarea este procesul de atasare a
uneia sau mai multor molecule de polietilen glicoli ( PEG ) unei alte molecule cum ar fi o proteina terapeutica.
Polietilen glicolii sunt polimeri inerti, hidrosolubili, netoxici rezultati in urma legarii mai multor subunitati de etilen-oxid.
Exista un mare numar de molecule de PEG care difera prin configuratie (liniara sau ramificata ) si prin greutate moleculara. Moleculele de PEG cu diferite greutati moleculare au proprietati fizice foarte diferite. De exemplu, in forma purificata si neconjugata, moleculele mici de PEG ( PEG 200 ) sunt lichide uleioase, pe cand moleculele mari de PEG (PEG 8000 ) au consistenta solida. In cazul enzimelor, activitatea enzimatica a fost impiedicata si timpul de injumatatire al proteinelor pegylate s-a prelungit. Moleculele de PEG prezinta proprietati importante care pot conferii efecte benefice proteinelor terapeutice.

• in apa, de fiecare subunitate de etilen oxid se leaga 2-3 molecule de apa si astfel lantul polimeric devine foarte mobil. Aceasta miscare rapida duce la formarea unui volum de excludere mare al PEG care-l protejeaza de proteoliza si de recunoasterea de catre celulele sistemului imunitar. In general, lanturile ramificate de polietilen glicol permit o mai buna protectie imunologica si proteolitica a proteinei conjugate, comparativ cu lanturile liniare de polietilen glicoli.
  
• volumul de excludere face ca proteina pegylata sa actioneze ca si cum ar fi de 5 pana la 10 ori mai mare decat o proteina solubila de greutate moleculara comparabila. Aceasta crestere de marime poate sa imbunatateasca profilul farmacocinetic si farmacodinamic al proteinelor pegylate.
  
• combinarea PEG cu molecule de apa determina si ingreunarea recunoasterii polietilen glicolilor ca “non self” de catre sistemul imunitar. Atat PEG cat si proteina terapeutica conjugata sunt
  recunoscute ca simple molecule de apa. De aceea, polietilen glicolii pot reduce imunogenicitatea proteinelor.
  

Astfel, atunci cand PEG este atasata unei proteine terapeutice ii confera acesteia hidrosolubilitate, proprietati protective si non imunologice.
IFN nepegylat se administreaza subcutanat; administrarea orala nu este posibila din cauza degradarii la nivel intestinal. Dupa administrarea injectabila IFN este:

• absorbit rapid in organism, atingand concentratii plasmatice maxime foarte repede;
  
• larg distribuit prin fluidele si tesuturile organismului;
  
• metabolizat rapid si eliminat la nivel renal;
  

Astfel, IFN are o durata de actiune foarte scurta. Pentru a realiza concentratii sanguine terapeutice eficiente de IFN pe toata durata tratamentului, teoretic acesta ar trebui administrat de mai
multe ori pe zi. Dar, chiar si administrarea unica zilnica nu este convenabila, este costisitoare si poate fi greu tolerata. In cazul tratamentului hepatitei C se recomanda administrarea IFN de trei ori pe
saptamana. Aceasta schema terapeutica reprezinta mai mult un compromis decat un ideal si duce la fluctuatii mari ale concentratiilor plasmatice de IFN de-a lungul saptamanii.
Concentratiile plasmatice maxime de IFN se realizeaza in ziua administrarii. In zilele dintre administrari, concentratiile plasmatice descresc dramatic, iar in weekend nu mai exista IFN in circulatie. In
perioadele cand nu mai exista IFN in circulatie, virusul hepatitic se poate replica necontrolat, aceasta putand duce la rebound viral si apare riscul rezistentei virale. In plus, fluctuatiile concentratiilor
plasmatice de IFN sunt corelate cu efecte adverse neplacute de tipul astenie, cefalee, febra sau mialgii, efecte care pot determina pacientul sa intrerupa tratamentul cu IFN.
Pegylarea are potential de a imbunatatii farmacocinetica si farmacodinamica IFN si, de aceea, se pot evita fluctuatiile concentratiilor plasmatice si regimurile de dozaj incomode ale IFN conventional. Scopul fundamental al pegylarii oricarei proteine terapeutice este de a optimiza la maxim farmacocinetica acesteia, in acelasi timp pastrandu-i activitatea. In acest sens, gradul de optimizare este specific fiecarui produs si variaza in functie de:

• stuctura si caracteristicile PEG;
  
• metoda chimica folosita pentru conjugarea PEG cu proteina tinta;
  
• numarul si pozitia situsurilor de legare;
  

In fiecare portiune terminala a moleculei de PEG se afla o grupare hidroxil ( - OH ). Ambele grupari terminale sunt active chimic, permitand atasarea PEG la o proteina. Pentru a se evita legarea
incrucisata si agregarea se prefera pastrarea unei singure grupari active la un singur capat. Acest lucru se obtine prin convertirea unei grupari hidroxil terminale intr-o grupare metoxi ( CH3O ) inactiva, formand monometoxi PEG ( mPEG ). Avantaje semnificative in tehnologia pegylarii s-au obtinut prin folosirea moleculelor ramificate de mPEG, in care lanturile de PEG sunt legate pentru a forma molecule cu greutate mare ( 60 KD ).
S-a obtinut o molecula de mPEG mare, ramificata, continand 2 lanturi identice de 20 KD, care a fost atasata de IFN alfa- 2a pentru a fi creat PEG Interfeonul alfa-2a ( 40 KD ) ( PEGASYS ). Pegylarea proteinelor, folosind un mPEG mare, ramificat, are cateva avantaje majore fata de pegylarea care foloseste mPEG liniar cu molecula mica: protectie mai mare fata de proteoliza, imunogenicitate redusa, scaderea clearanceului, incetinirea filtrarii renale, imbunatatirea eficacitatii ca urmare a cresterii concentratiei si a duratei de actiune. Legatura ce uneste mPEG 40 KD de IFN alfa-2a este o legatura chimica stabila, de tip amidic.
Ca o consecinta a acestei legaturi stabile de tip amidic, mPEG de 40 KD nu se detaseaza usor de IFN alfa-2a. De aceea PEG Interferonul alfa-2a este o entitate biologic activa prin ea insasi si nu un prodrog al IFN alfa. In plus PEG Interferonul alfa-2a poate fi conditionat in solutie gata pentru injectare.
PEG Interferonul alfa-2b ( 12 KD ) ( PegIntron ) este sintetizat printr-o reactie aIFN alfa-2b cu un derivat mPEG electrofil, carbonat de succinimidil PEG ( SC-PEG ). In procesul de productie al PEG Interferonului alfa-2b, SC-PEG are potential de legare cu un numar variabil de aminoacizi din proteina. Acest potential are ca rezultat PEG Interferonul alfa-2b ( 12 KD ), continand pana la 13
izomeri de pozitie.
Tipul legaturii chimice intre mPEG si proteina este esentiala si determina multe dintre proprietatile proteinei pegylate.Cea mai frecventa legatura este cea de tip uretan ( carbonil ) hidrolitic instabila. O consecinta a acestei instabilitati este aceea ca PEG Interferonul alfa-2b tinde sa actioneze ca un prodrog in sange, PEG Interferonul alfa-2b se poate depegyla, lasand liber in circulatie IFN alfa-2b. Din aceleasi motive PEG Interferonul alfa-2b nu este stabil in solutie si trebuie conditionat ca pulbere liofilizata, aceasta este reconstituita imediat inainte de injectare.
Dupa injectarea subcutanata, IFN alfa conventional este absorbit rapid in circulatie, cu un timp de injumatatire de absorbtie de doar 2,3 ore. Odata ajuns in circulatie, IFN nemodificat este larg distribuit in fluidele si tesuturile organismului.Dupa o singura injectie subcutanata de IFN alfa nemodificat, la o doza de 3 MilU/ml, se obtine in medie o concentratie maxima de 13,4 UI/ml in aproximativ 10 ore. Timpul de injumatatire terminal al IFN alfa nemodificat este relativ scurt (3-8 ore) si este principalul factor care limiteaza efectul terapeutic al acestei molecule. Majoritatea IFN alfa nemodificat (70-80%) este metabolizat rapid si eliminat prin rinichi desi parte din el poate fi degradat de proteazele nespecifice din sange. Metabolizarea rapida si eliminarea IFN alfa nemodificat inseamna ca in 24 de ore ramane prea putin IFN alfa nemodificat in ser, acesta necesitand administrarea frecventa a dozelor de IFN alfa nemodificat, pentru a obtine o eficacitate sustinuta.
Ca si IFN alfa nemodificat, PEG Interferonul alfa-2b este absorbit rapid dupa administrarea prin injectare subcutanata si are un timp de absorbtie de doar 4,6 ore. Odata ajuns in circulatie, PEG Interferonul alfa-2b este larg distribuit in fluidele si tesuturile organismului, in consecinta volumul sau de distributie este dependent de greutatea corporala a fiecarui individ. Dozarea in functie de greutate este recomandata in cazul PEGInterferonul alfa-2b. Dupa o singura injectie subcutanata de PEGInterferonul alfa-2b,concentratia maxima dureaza intre 15 si 44 de ore dupa care concentratiile plasmatice scad.
Scaderea concentratiilor plasmatice de PEGInterferon alfa-2b la 2-3 zile dupa administrare sugereaza ca, pentru ultimele 4 zile ale intervalului de dozaj saptamanal, concentratiile plasmatice de PEGInterferon alfa-2b pot sa nu fie suficient de mari pentru a mentine supresia virala. 30% din PEG Interferonul alfa-2b este eliminat renal, restul fiind eliminat prin catabolism hepatic si degradare dupa interactiunea cu receptorii celulari ai IFN.



Absorbtia PEGInterferonului alfa-2a este incetinita si mult mai sustinuta decat cea a IFN alfa nemodificat si aceasta se reflecta in timpul de injumatatire de absorbtie prelungit ( ~50 de ore fata de 2,3 ore ). Odata ajuns in circulatie, PEG Interferonul alfa-2a este distribuit cu precadere in fluxul sangvin si lichidul interstitial dar nu si in tesuturi. Are de aceea un volum de distributie restrictionat, similar
cu volumul sangvin. Faptul ca PEG Interferonul alfa-2a este distribuit cu precadere in sange are 2 implicatii foarte importante: in primul rand PEG Interferonul alfa-2a este distribuit organelor bine irigate, cum este ficatul in al doilea rand PEG Interferonul alfa-2a nu necesita dozarea in functie de greutatea corporala, o doza standard putand fi administrata aproape tuturor pacientilor adulti. O concentratie maxima medie de 14,2 ng/ml este atinsa in 78 de ore si este sustinuta timp de 168 de ore.
Concentratiile plasmatice constante de PEG Interferon alfa-2a se ating dupa 5-8 saptamani de administrare o data pe saptamana iar valoarea concentratiei maxime in acel moment este de 25,6 ng/ml. Timpul terminal de injumatatire al PEGInterferonului alfa-2a este mult prelungit comparativ cu cel al IFN alfa nemodificat (~80 de ore fata de 3-8 ore).
PEG Interferonul alfa-2a este cu mult mai putin metabolizat de catre rinichi si arata o reducere de peste 100 de ori a clearanceului renal comparativ cu IFN alfa nemodificat. PEG Interferonul alfa-2a este metabolizat in special in ficat fiind lent degradat de proteazele nespecifice din ficat si sange.

Ribavirina
Ribavirina este un analog nucleozidic ce inhiba multiplicarea multor tipuri de virusuri (inhiba reverstranscriptaza virala). Studiile efectuate au demonstrat ca asociatia Ribavirina – Peg Interferon este un tratament mai eficace al infectiei cu virusul hepatitic C decat Peg Interferonul administrat singur.

Contraindicatiile tratamentului cu Ribavirina:

• hipersensibilitate la ribavirina;
  
• femei insarcinate sau care intentioneaza sa ramana insarcinate.Ribavirina poate fi daunatoare copilului nenascut daca este utilizata in timpul sarcinii, sau daca intretine raporturi sexuale neprotejate cu un barbat care urmeaza tratament cu Ribavirina. Ribavirina poate afecta spermatozoizii si embrionul;
  
• femei care alapteaza;
  
• afectiuni cardiace severe;
  
• afectiuni renale severe;
  
• afectiuni hepatice grave, in afara de hepatita c
  
• tulburari ale sangelui, inclusiv anemie, talasemie, siclemie;
  
• afectiuni neurologice sau psihice severe;
  
• orice afectiune la nivelul sistemului imunitar;
  
• pacienti sub 18 ani;
  

Doza de Ribavirina se stabileste in functie de greutatea corporala:

• pentru pacienti cu greutate corporala <65 kg, doza uzuala este de 800 mg/ zi;
  
• pentru pacienti cu greutate corporala intre 65–85 kg, doza uzuala este de 1000 mg/ zi;
  
• pentru pacienti cu greutate corporala >85 kg, doza uzuala este de 1200 mg/ zi;
  

Principalele efecte adverse ale Ribavirinei sunt: durere toracica sau tuse persistenta, modificari ale batailor inimii, confuzie, depresie, parestezii, insomnie, tulburari de gandire sau de concentrare, dureri epigastrice, scaune melenice sau hematurie macroscopica, epistaxis, febra sau frisoane care apar dupa cateva saptamani de tratament, dureri lombare, disurie, algurie, afectiuni oculare sau auditive.
In timpul tratamentului cu Ribavirina se vor monitoriza lunar hemograma, reticulocitele (Ribavirina poate da anemie hemolitica), transaminazele, ureea si creatinina.

sursa: http://www.medikal.ro/articole-medicale-hepatita-c-patogenie-evolutie-si-tratament.html

Ce este hepatita?


| Metode de diagnostic in bolile hepatice


In medicina, cuvintele care se termina cu sufixul -ita, au semnificatia (inseamna) de inflamatie.
De exemplu:
- Gastrita = inflamatia stomacului
- Apendicita = inflamatia apendicelui
- Amigdalita = inflamatia amigdalelor
- Otita = inflamatie la nivelul urechii
Bolile inflamatorii reprezinta doar o parte din toate bolile existenta.
Pornind de la aceasta precizare, hepatita este inflamatia ficatului.
Cum se stabileste diagnosticul de hepatita?
Diagnosticul de inflamatie a ficatului (deci de hepatita), se stabileste vazand la microscop, daca exista aceasta inflamatie a ficatului.
La microscop se examineaza o bucatica de ficat, obtinuta prin punctie-biopsie.
Deci, diagnosticul de hepatita se pune dupa ce faci biopsia ficatului.
Indirect, se poate suspiciona diagnosticul de hepatita, daca analizele de ficat sunt modificate.
Atentie: exista hepatita cu transaminaze normale!!!
Ce nu este hepatita?
Nu inseamna neaparat ca ai hepatita, daca ai:
- Ficat marit (hepatomegalie)
- AgHBs (virusul hepatitei B)
- Ac HCV (virusul hepatitei C)
- Ficat gras (steatoza hepatica)
- Hemangiom hepatic
- Chiste la ficat
- Icter
Ce analize sa faca pentru a vedea cum stau cu imunitatea?
Imunograma.
Imunitatea scade cu adevarat rar - cancer, leucemie, SIDA, ciroza, tratament cu citostatice sau cortizon..
Ce se spune in general “am imunitate scazuta”…e asa.. un fel de alintare, ca si cand ai spune “sunt obosita, sunt epuizata, sunt slabita, sunt stresata”, nu e vorba de boala de fapt

Dr Ditoiu Alecse Valerian
Spitalul Fundeni
Clinica Medicala

Generalitati

Virusul hepatitic C (HCV) este una dintre cele mai importante cauze de boli hepatice cronice pe intreg mapamondul. HVC este raspunzator de aproximativ 20% din hepatitele acute, 60-70% din hepatitele cronice si aproape 30% din ciroze sau fazele finale ale bolilor hepatice si din cancerele hepatice.
O caracteristica majora a hepatitei acute C este tendinta de a se transforma in boala hepatica cronica. Cel putin 75% dintre bolnavii de hepatita acuta C dezvolta intr-un final infectia cronica.

Evolutie
Hepatita cronica C variaza mult din punct de vedere al evolutiei. Pe de o parte sunt pacienti care nu au nici un semn sau simptom al bolii hepatice si au valori normale ale enzimelor hepatice serice (in sange). In aceste cazuri, biopsia releva, de obicei, un anumit grad de hepatita cronica, dar gradul afectarii este redus, iar prognosticul pe termen lung este favorabil.
Pe de alta parte, sunt pacienti cu hepatita C severa, care sunt simptomatici, la care ARN-ul virusului hepatitic C (ARN HCV) este prezent in sange, nivelurile enzimelor hepatice in sange sunt crescute, acesti bolnavi dezvoltand intr-un final ciroza hepatica si stadiul final al bolii hepatice.
Intre aceste 2 categorii de pacienti se afla cei mai multi dintre pacienti, care au simptome putine sau deloc, enzime hepatice usor sau moderat crescute si un prognostic incert. Cercetatorii estimeaza ca cel putin 20% din pacientii cu hepatita cronica C dezvolta ciroza hepatica, acest proces necesitand intre 10 si 20 de ani. Dupa 20-40 de ani, un procent mai mic dintre pacientii cu boala cronica dezvolta cancer hepatic.
Hepatita cronica C poate evalua spre ciroza hepatica, insuficienta hepatica si cancer hepatic. Aproximativ 20% dintre pacienti dezvolta ciroza hepatica dupa 10-20 de ani de la debutul infectiei. Insuficienta hepatica datorata cirozei hepatice este cea mai frecventa indicatie pentru transplantul hepatic. Hepatita C este posibil sa fie una dintre cele mai comune cauze de cancer hepatic in intreaga lume. In Italia, Spania si Japonia, cel putin jumatate din cancerele hepatice sunt in legatura directa cu HCV.

Persoanele care fac cel mai frecvent cancer hepatic datorita HCV sunt:
- barbatii;
- persoanele peste varsta de 40 de ani;
- consumatorii de bauturi alcoolice;
- pacientii cu ciroza hepatica;
- pacientii infectati cu HCV de aproximativ 20-40 de ani.

Factori de risc

Grupurile cu cel mai mare risc de dobandire a hepatitei C sunt:
- persoanele care au facut o transfuzie inaintea anului 1992, cand au fost introduse testele de screening foarte sensibile;
- persoanele expuse frecvent la produse de sange;
- personalul medical care se poate intepa cu ace infectate;
- consumatorii de droguri intravenoase, incluzandu-i pe cei care au consumat droguri cu multi ani in urma;
- sugarii nascuti din mame infectate cu HCV.

Persoanele expuse frecvent la produse de sange includ:
- pacientii cu hemofilie (o boala de sange care necesita transfuzii repetate);
- pacientii cu transplante de organe;
- pacientii cu insuficienta renala cronica (dializati);
- pacientii cu cancer, care necesita chimioterapie.

Alte grupuri care par sa aiba un risc relativ crescut pentru hepatita C sunt:
- persoanele cu comportamente sexuale cu risc crescut, parteneri multiplii si boli transmisibile sexual;
- persoanele care abuzeaza de cocaina, in particular prin administrare intranazala, folosind instrumente deja folosite de altii.

Mod de transmitere
HCV este transmis in primul rand prin contactul cu sange sau produse de sange infectat. Transfuziile sangvine si folosirea acelor si seringilor de la o persoana la alta, fara a fi sterilizate sau sterilizate insuficient au fost cele mai frecvente metode de trasmitere a infectiei cu HCV. Din 1991, odata cu introducerea screening-ului pentru anticorpii HCV (analiza atenta a sangelui si produselor de sange pentru depistarea HCV) si cu imbunatatirea testelor la mijocul anului 1992, transmiterea hepatitei C prin transfuzii a fost stopata. In prezent, consumul de droguri
intravenoase este cel mai comun factor de risc pentru contactarea infectiei. Cu toate acestea, multi pacienti dobandesc hepatita C fara o expunere la sange infectat cunoscuta sau fara a consuma droguri intravenoase.

Transmiterea de la mama la fat
Transmiterea de la o femeie insarcinata la fat este neobisnuita. In cele mai multe studii, doar 5% dintre nou nascutii cu o mama infectata, devin infectati. Boala la nou nascuti este, de obicei, usoara si asimptomatica. Riscul acestei modalitati de trasmitere este ceva mai mare la femeile insarcinate care sunt infectate concomitent si cu HIV.
Riscul pentru transmiterea infectiei de la mama la fat creste odata cu cantitatea de virusi din sangele mamei (mai exact numarul de copii ale virusul hepatic C in sange). Infectia nu poate fi transmisa prin alaptare.

Transmiterea sexuala
Transmiterea sexuala a hepatitei C intre partenerii monogami (cu un singur partener sexual) este neobisnuita. Din punct de vedere al transmiterii sexuale a HCV exista studii contradictorii si nu s-au tras inca concluziile. Cercetarea sotilor sau partenerilor monogami ai pacientilor cu hepatita C a relevat ca mai putin de 5% erau infectati, si multi dintre acestia aveau alti factori de risc pentru infectie. Din acest motiv, modificarile comportamentului sexual nu sunt considerate obligatorii in cuplurile monogame, insa utilizarea unui mijloc de protectie este o atitudine mai prudenta. Testarea partenerului pentru anticorpii HCV (anti-HCV) este de ajutor in consilierea pacientilor. Persoanele cu mai multi parteneri sexuali trebuie avertizati sa foloseasca prezervativul ca metoda de protectie, acesta protejandu-i in acelasi timp si de contactarea hepatitei B si HIV.

Transmiterea sporadica
Transmiterea sporadica, atunci cand sursa infectiei este necunoscuta, este inregistrata in aproximativ 10% din pacientii cu hepatita acuta C si in 30% din cei cu hepatita cronica C. Aceste cazuri se refera, de asemenea, la infectiile contactate in comunitate. Virusul poate fi contactat prin cutite, rani superficiale, injectii, extractii dentare sau alte proceduri medicale.

Virusul hepatitic C
HCV este un virus de dimensiuni mici (40-60 de mm), incapsulat, din familia Flaviviridae. Datorita faptului ca virusul sufera mutatii rapid, modificarile capsulei (invelis exterior) proteice il ajuta sa scape de "atacul" sistemului imun. Exista cel putin 6 genotipuri majore si aproape 50 de subtipuri de HCV. Diferitele genotipuri au distributie geografica diferita. Exista foarte putine diferente in severitatea bolii sau a evolutiei la pacientii infectati cu genotipuri diferite. Cu toate acestea, pacientii infectati cu genotipurile 2 si 3 raspund mai frecvent la tratamentul cu alfa interferon.

Genotipurile si serotipurile de HCV
Momentan se cunosc 6 genotipuri si mai mult de 50 de subtipuri de hepatita C. Cunoasterea genotipului este folositoare in precizarea epidemiologiei hepatitei C. Cunoasterea genotipului sau serotipului (anticorpii specifici genotipului) de HCV este utila in recomandarea si conducerea tratamentului. Pacientii cu genotipul 2 sau 3 raspund de 3 ori mai eficient la terapia cu interferon sau terapia care combina interferonul alfa cu ribavirina.
Mai mult decat atat, cand se foloseste terapia combinata, durata recomandata a tratamentului depinde de genotip. Pentru cei infectati cu genotipul 2 sau 3, terapia este recomandata pentru 24 de saptamani, in timp ce, aceia cu genotipul 1 necesita 48 de saptamani. Din aceste motive, depistarea genotipului este de ajutor. Odata genotipul identificat, nu este necesara o noua retestare. Genotipurile nu se pot schimba in evolutia infectiei.

Semne si simptome
Multi pacienti cu hepatita cronica C sunt complet asimptomatici. Atunci cand simptomele sunt prezente, sunt de obicei usoare, nespecifice si intermitente.

Simptomele includ:
- oboseala;
- sensibilitate sau disconfort la nivelul hipocondrului drept (sub coastele din partea dreapta);
- greata;
- inapetenta (scaderea apetitului alimentar);
- dureri musculare;
- dureri articulare.
Similar, examenul fizic poate fi normal sau poate releva sensibilitate la palparea ficatului sau hepatomegalie usoara (cresterea ficatului in dimensiuni). Unii pacienti au stelute vasculare (niste pete rosii sub forma de stea) sau eritem palmar (palma rosie patata).

Ciroza hepatica virala
Odata ce un pacient dezvolta ciroza hepatica sau are o suferinta hepatica severa, semnele si simptomele sunt mult mai evidente.
Pacientul mai poate prezenta:
- slabiciune musculara;
- greata;
- scadere in greutate;
- prurit (mancarimi);
- retentie lichidiana;
- marirea in dimensiuni a abdomenului.

Examenul fizic al pacientilor cirotici poate include:
- hepatomegalie (ficat marit in dimensiuni);
- splenomegalie (splina marita in dimensiuni);
- icter (ingalbenirea pielii si a scleroticelor, portiunea alba a globilor oculari);
- scaderea tonusului muscular;
- excoriatii (zgarieturi datorita pruritului determinat de icter);
- ascita (colectie lichidiana in cavitatea abdominala);
- diverse manifestari extrahepatice.

Complicatii
Complicatiile extrahepatice apar in 1-2 % din cazurile de pacienti cu hepatita C. Cea mai frecventa complicatie extrahepatica este crioglobulinemia care este marcata de:
- rash la nivelul pielii, cum ar fi purpura, vasculita sau urticaria;
- dureri musculare;
- dureri articulare;
- neuropatie;
- pozitivarea in sange a crioglobulinelor;
- pozitivarea in sange a factorului reumatoid;
- scaderea nivelului de complement in sange.

Alte complicatii ale hepatitei cronice C sunt:
- glomerulonefrita crioglobulinemica
- porfiria cutanea tarda.

Printre bolile relatate ca avand legatura cu hepatita C se numara:
- artritele seronegative;
- sindromul Sjogren;
- limfoame non Hodgkin cu celule B;
- fibromialgia;
- lichenul plan.

Tratament

Algoritmul tratamentului la pacientii cu hepatita cronica C
1. Stabilirea diagnosticului pe baza nivelurilor crescute ale aminotransferazelor (enzime hepatice), prezenta anticorpilor si ARN-ului virusului hepatitic C in sange si confirmarea diagnosticului prin biopsia hepatica.
2. Evaluarea posibilitatii terapiei si contraindicatiilor.
3. Testarea genotipului virusului hepatic C.
4. Discutarea efectelor adverse si evolutiei in urma tratamentului.
5. Inceperea terapiei cu Peginterferon injectat subcutan 1 data pe saptamana si cu ribavirina 1000-1200 mg zilnic in administrare orala.
6. Evaluarea efectelor adverse, simptomelor, hemoleucogramei si aminotransferazelor la 1,2 si 4 saptamani de la initierea terapiei si apoi la fiecare 4-8 saptamani.
7. In saptamana a 24-a de terapie, trebuie evaluate nivelurile aminotransferazelor si ale ARN HCV.
La pacientii cu infectie cu genotipurile 2 sau 3, se opreste terapia.
La pacientii cu genotipul 1 se opreste terapia daca ARN HCV este in continuare pozitiv, dar se continua pana la 48 de saptamani daca ARN HCV este negativ in saptamana 24, facandu-se retestarea la incheierea terapiei.
8. Dupa incetarea terapiei, nivelurile de aminotransferaze trebuie evaluate la intervale de 2-6 luni.
9. In cazul pacientilor care au raspuns la terapie, reevaluarea se face la 6 luni dupa intrerupere.

Algoritmul evaluarilor in timpul terapiei cu alfa interferon si ribavirina

1. Evaluarea hemoleucogramei si aminotransferazelor la 1, 2 si la saptamani de la initierea terapiei si apoi la intervale de 4-8 saptamani.
2. Ajustarea dozelor de ribavirina prin scaderea cu cate 200 mg odata in cazul in care a aparut anemie semnificativa (hemoglobina mai mica de 10mg/dl sau hematocritul mai mic de 30%).
3. Intreruperea terapiei cu ribavirina daca hemoglobina este mai mica de 8.5 mg/dl sau hematocritul mai mic de 26%.
4. Masurarea prin reactia de polimerizare in lant a nivelurilor de ARN HCV la 24 de saptamani de la initierea tratamentului. In cazul in care ARN HCV este negativ iar pacientul este infectat cu genotipul 1 (1a sau 1b) terapia trebuie continuata inca 24 de saptamani.
5. Folosirea metodelor contraceptive pe perioada terapiei si 6 luni dupa intreruperea acesteia.
6. Testarea prin reactia de polimerizare in lant a ARN HCV la sfarsitul tratamentului pentru a se verifica raspunsul la terapie sau nu.

Algoritmul evaluarilor dupa incetarea terapiei

1. Evaluarea aminotransferazelor la fiecare 2-6 luni de la incetarea terapiei.
2. Dupa 6 luni trebuie testat ARN HCV prin PCR (reactie de polimerizare in lant). Daca este in continuare negativ, evolutia pe termen lung este excelenta. Recaderile au fost raportate rar in aceste situatii.

Profilaxie
In prezent, singurele posibilitati de prevenire a aparitiei de noi cazuri de hepatita cronica C sunt:
- monitorizarea analizelor sangvine;
- precautie in manevrarea sangelui, produselor de sange, lichidelor organismului uman;
- informarea populatiilor despre activitatile cu risc crescut de infectare.

Programele care promoveaza intreruperea folosirii acelor de seringa de catre mai mult de o persoana sunt promitatoare in ceea ce priveste scaderea numarului de cazuri noi de hepatita cronica C printre consumatorii de droguri intravenoase.
Nu exista vaccin sau produse imunoglobulinice impotriva hepatitei C, dar exista sperante ca in viitorul apropiat va fi descoperit.

sursa: sfatulmedicului.ro